treizeci de ani de veghe în lanul de gărâne

chiar înainte de dansul mașinii pe serpentinele care urcă spre Poiana Lupului, fiecare mașină oprește cîteva clipe. Răgazul necesar ca să-ți poți lăsa acolo versiunea ta aia încărcată de deadline-uri, stresuri, întunerici sau apăsări și să poți merge mai departe cu loc de îndesat cadourile pregătite pentru tine în zilele și nopțile de festival. GărânaJazzFestival. Se scrie și se citește doar împreună.

prima oară cînd am venit, ca mustrare că am ajuns abia la zece ani de la prima ediție, în loc de covor roșu ni s-a dat așa, de descurajare: după un drum lung, rupt pe bucăți, am ajuns pe întuneric, ploua încruntat, era frig, abia am găsit loc de cort, care era greu de montat și ziua pe soare. Ne-a ajutat un polițist. Cu lanterna, nu cu cortul. Și-a oferit chiar mașina ca adăpost de noapte. Ca să aflu apoi că era din Beiuș, orașul din care am plecat imediat ce ne-am făcut mari și eu și alți oameni deosebiți și plin de calități. Tentativa de descurajare, nu mai e nevoie să spun, a eșuat.

s-au întîmplat multe în anii ăștia aniversați weekendul trecut. Cu fiecare dintre noi, cei care am mers acolo în fiecare an în care am putut. Cu ei, cei care s-au îndîrjit să țină minunea asta din munți vie. În viețile noastre nu mai sîntem aceiași de la începuturi. Oricît ai încerca să nu te schimbi, viața te ia cu ea și lasă bucăți din tine peste tot pe unde ajungi. Minunea e că acolo, cînd ajungi, toate bucățile alea se adună la loc. Și singurul superglue capabil de miracolul asta e muzica. Muzica, această tulburare a neliniștii publice, această pelerină de ploaie, cînd plouă, pătură cînd e frig. Muzica, mai bună atunci cînd se ascultă împeună.

nu doar că nu trebuie să-ți placă la fel toată muzica oferită cu generozitate în zilele de festival. E chiar necesar. Pe lîngă că gusturile muzicale sînt ceva subiectiv, chiar mai ai nevoie să te mai ridici de pe butuci, sau pe unde apuci loc, să te mai plimbi, să vizitezi splendidul circuit al morilor de apă aflat la 2 ore distanță, că de alea de vînt poate te-ai săturat, să lași pulberea aia revărsată peste tine dinspre scenă să se așeze.

despre artiștii invitați la ediția asta aniversară, cine a vrut să afle a aflat deja, mulți de la fața locului. Singura deficiență a fost că nu a avut cusur, dar cusurul e ceva ce te așteaptă acasă, nu era de căutat printre brazii frustrați că nu pot face mai multă umbră. N-a făcut nimeni vreo scenă de data asta, ele existau deja: la ”La răscruce”, unde a început totul, în Poiană, unde au fost aduși cu multe greutăți butucii care dau distincție vizuală festivalului, la biserica din Brebu, locul potrivit pentru singura religie care ar face lumea mai bună și mai împreună: muzica. Tot în Brebu, la capătul uliței, cea mai caldă expoziție văzută de mine vreodată, cu fotografii alese de Andrei ca mărturie a acestor 30 de ani de jazzîntrebrazzi. Expoziție de poveste și povești pe care o vor duce și prin țară în perioada următoare. Cred că am stat vreo 10 minute deasupra unuia dintre seturile de fotografii, pline de culoare și duioșie, în care Simona era mică și se juca în preajma familiei. Așa pare și acum, că se joacă, după ce a preluat frîiele de la Marius. Dar noi știm. Și știm și că o parte din explicația acestor 30 de ani neîntrerupți de festival e în unitatea acestei familii.

am stat anul ăsta pe butuci lîngă Michal, cu care am mai împărtășit. Fotograf ceh care mi-a spus că merge la peste 30 de festivaluri de jazz pe an și se bucură de fiecare dată. Nu cred că are plante sau pisici acasă. Am recunoscut la un moment dat o versiune de pe scenă a „New World Symphony” a lui Antonín Dvořák. I-am spus, și cu ocazia asta am aflat și eu, în sfîrșit, cum se pronunță compozitorul ceh. Nu cum credeam eu de o viață. Dar artiștii nu trebuie pronunțați, ci ascultați. Și oamenii, în general.

apropo de oameni, cînd le-am cîntat toți ”la mulți ani” familiei Giura și festivalului, corul ăla n-a fost jazz, dar a fost la fel de onest, și nu cred că alt festival, de pe unde o fi, ar mai putea avea parte de așa ceva. Cum spunea și Shri (via Diana), ”This festival is about love.” And in the end the love you take is equal to the love you make. Whatever that means.

am luat la pachet bucuriile din cele 4 zile, tot ce n-am putut consuma pe loc. Am un beci special la Beiuș unde le țin la rece. Toate bucuriile pe care nu le-am putut consuma la timpul lor. Într-o bună zi o să le iau și o să mă dau cu ele, ca arșii de soare cu creme calmante.

la întoarcere, cum ieși din Văliug, drumul era blocat de mașini. Toți se opriseră să-și recupereze versiunea aia citadină lăsată să aștepte cît au stat ei la festival. Dar de data asta nu am mai oprit. Am trecut în viteză pe lîngă mașinile lăsate pe avarii și versiunea mea perplexă de pe marginea drumului and never looked back.