ORA dea revisited

by Liviu Balint

*Paolo Fresu & Omar Sosa, la ORA Jazzfestival*

în primele mele seri la radio mă puseseră să-mi fac încălzirea sîmbătă noaptea, la emisiunea cu dedicații. Ideea era ”trebuie să dăm oamenilor ceea ce vor” și am înțeles asta perfect. Mă sunau să-mi ceară un DJ Bobo și după cîteva minute de negociere dură la telefon se încheia cu ”Da, Dire Straits, cum spuneți, e foarte bine și așa!” ”Sigur vreți?” ”Da!”

un oraș frumos fără cultură e ca un rinocer pe frînghie. Îl poți dresa cît să îți iasă cîteva poze faine cu el, dar să vrei să și zîmbească în ele e deja aroganță. E ca o cafea fără apă, arată bine, simți aroma, dar te poți doar uita la ea să vezi dacă-i măcinată corespunzător. E ca o revistă Playboy fără texte, te poți doar... În fine, ați înțeles ideea.

de ceva vreme, rinocerul (cuvînt care vine din franceză, ”Rien nu cer”, acum am aflat și eu, e ok) care era Oradea a intrat la sală, în mod regulat, a început să țină dietă și îl văd tot mai des alergînd suplu prin parcuri și foarte fit în spații mici. Cred că prima dată l-am văzut într-o noapte, la Muzeul Țării Crișurilor. Nu mi-a venit să cred că poate exista așa ceva la noi în țară, am ieșit de cîteva ori să verific eticheta, da, eram chiar în Țara Crișurilor. Ok, știam că avem aici Crișul Repede, Crișul Alb și Crișul Negru. Dar ăsta era Color, mno. Apoi, în ordine alfabetică funcțional, tot mai multe lansări de carte, renașterea revistei Familia, Casa Darvas-La Roche și evenimentele de acolo, cele de la Posticum, din alte spații mai mult sau mai puțin convenționale, upgrade-ul Teatrului, Filarmonica, concerte altele decît cele date pe gratis pentru voturi, în Piața Unirii, reabilitarea Cetății Oradea ca spațiu al comunității și evenimentelor, noua Bibliotecă Județeană, filme în aer liber, NOCA, (tot mai) multe altele. Și minunea asta din weekendul trecut, ORA Jazzfestival, la care voi zăbovi un pic.

dacă mi-ar fi spus cineva, acum cîțiva ani, că în Oradea vor fi arhipline sălile la un festival de jazz, trei zile la rînd, i-aș fi spus, probabil, că și mie mi-e somn sau ok, hai să nu mai bem, au pus ceva în pălinca asta. Că la teatru mai toate spectacolele se joacă sold out era deja o idee cu care încep să mă obișnuiesc, sigur, greu, încă am coșmaruri, dar asta e. Dar în aceeași seară, în Oradea, orașul în care nu se întîmplă nimic, să fie plin la teatru și organizatorii unui festival de jazz să trebuiască să aducă scaune în plus, e deja greu de procesat.

și atunci revin: ce vor oamenii și ce au nevoie uneori nu e același lucru. Iar ORA Jazz e o confirmare. Dacă la primele ediții erau mai mulți veniți din alte orașe decît din Oradea, iar prezența era mai degrabă absentă, sălile pline de la ediția nr 6, de anul ăsta, nu au mai fost șoc și groază. Pentru că nu doar orașul în care trăiești poate avea potențial, ci și oamenii. Orașul înseamnă oameni, fără ei nu are viață. Sau vorba cîntecului lui Bill Fay: ”Life is people”.

pentru cei care au deschis mai tîrziu aparatele de radio: aceasta nu e o cronică de festival. Asta am vrut, de obicei scriu ”marți, după Crăciun”, pentru că nu prea scriu la cald, aștept un pic, să văd dacă emoțiile rezistă și, așa cum am mai spus, întîlnirile astea la ceas de seară cu magicieni ai stării de bine exact senzația de Crăciun o au. Și așa au fost și serile astea la ORA Jazzfestival. Azi e miercuri. Well, rezistă!

paranteză: una dintre secvențele mele preferate din ”Annie Hall” a lui Woody Allen e cea în care e împărțită imaginea în două: în stînga e arătată atmosfera din timpul cinei cu familia lui Annie, sobră și convențională, boring as hell, iar în dreapta cea în care toți cei de la masă trăiesc intens discuțiile și momentul de a fi împreună, din timpul meselor în familia Allen. Filmele lui Woody Allen sînt mai toate îmbrăcate în jazz, dar nu asta e legătura cu ce vreau să spun aici.

ce au reușit să creeze Simona Giura și echipa ei la Oradea cu ORA Jazz e acea senzație de ”împreună”. E conceptul că nu doar politica, religia sau urile comune pot aduna oamenii la un loc, ci și bunul simț și muzica. Iar legătura teribil de umană dintre artiști și public nu am mai întîlnit-o, pe oriunde m-aș fi perindat. Iar aici ”vinovate” nu sînt doar alegerile perfecte făcute de Simona în fiecare an, ci și încrederea în oamenii de aici, care confirmă în fiecare an. Festivalul ăsta e un copac plantat de Simona aici pentru că a crezut în terenul ales, lîngă care ne facem poze tot mai mulți, în fiecare an, și care crește tot mai mult.

nu voi trece prin fiecare concert de la Filarmonică sau Sinagoga Sion, două spații extrem de generoase cu sunetul, fiecare experiență a fost și unică și parte din, în fiecare întîlnire cu artiști pe care nici nu visam să-i vedem aici s-a creat vibe-ul ăla de care spuneam, legătura dintre artiști și spectatori, aprecierea reciprocă, calitate, eleganță și bun simț și pe scenă și în sală. Nu voi enumera trupele, le găsiți pe pagina festivalului sau în mărturiile de după, dacă n-ați fost acolo, deși eu zic să nu vă faceți sînge rău și data viitoare să nu mai lipsiți (mai ales că vor fi patru zile, prima dedicată jazzului simfonic). Mă voi opri doar la două momente. Primul ar fi conc... Nu, că n-a fost concert, a fost o hipnoză muzicală: Paolo Fresu cu Omar Sosa. Out. Of. This. World. Vocea caldă a poveștilor lui Paolo, trompeta, magie, ok. Dar cînd Omar a luat clapele la dans și apoi pe sine însuși, apoi toată sala, m-am gîndit, apropo de albumul lor ”Food” dăruit în seara aia, ”I want to have what he's having!” Al doilea moment l-am ales pe cel din ultima seară, la sinagogă, cînd, după cîteva îmbrățișări muzicale extrem de tandre, David Bergmüller s-a oprit și a ținut să mulțumească publicului pentru liniștea pe care o păstrau o secundă în plus după ultimul sunet al unui cîntec. Pentru că da, fără oameni, arta, sub orice formă ar fi ea, ar călători așa, năucă, prin sistemul solar. Iar orice dar își atinge calitatea abia cînd e primit.

rinocerul de care scriam la început că era orașul ăsta începe să arate tot mai mult a unicorn. Dar, așa cum spune legenda, e nevoie să crezi ca să-l vezi, altfel pare doar un cal. Iar în Oradea ochelarii de cal au fost schimbați, elegant, pe simțite, într-un proces ireversibil, cu ochelari de licornă. Iar povestea merge mai departe, spre tot mai aproape. Believe.

lumea prin ochelari de licornă

ORA dea revisited

Reflexiile din ”Oglinda spartă”